GLASUL MONAHILOR

Revistă de actualitate ortodoxă

Author: Vladimir

Mimul ortodoxiei, Dan Puric are o nouă iubită, mai tânără cu 30 de ani decât el

Dan Puric, celebrul mim al ortodoxiei românești, o duce din ce în ce mai bine. Despărțit recent de cea de a doua soție, Puric și-a găsit alinarea în brațele unei tinere cu 30 de ani mai mică decât el și încasează câștiguri fabuloase datorită firmei sale.

INFORMATOR AL SECURITĂȚII

Potrivit adeverinţei emise de CNSAS în 2012, Dan Puric a fost recrutat de Securitate în martie 1976, pe vremea când avea doar 17 ani „în scopul supravegherii informative a elevilor din cadrul Liceului de arte plastice N.Tonitza” adică să-și toarne colegii de liceu. Puric a semnat angajamentul şi a primit numele de cod „Cristian”.
Iată ce scrie în dosarul său de la Securitate: „În ziua de 9 martie a.c. a fost contactat în vederea cunoaşterii personale numitul Puric Dan, elev în anul II la Liceul de arte plastice „N.Tonitza”. Din discuţiile purtate cu această ocazie a rezultat că este un tânăr sociabil, modest, comunicativ. A lăsat impresia unei persoane serioase, inteligente, cu o bogată cultură generală. Analizând activitatea şcolară, relaţiile cu colegii, a rezultat că este un nemulţumit de atitudinea delăsătoare a unora care învaţă slab, chiulesc de la ore, au alte preocupări. Se află în relaţii apropiate cu majoritatea colegilor cu care participă la diverse activităţi. Din cele discutate a rezultat că sus-numitul dispune de posibilităţi şi calităţi informative necesare într-o viitoare muncă informativă”. Adică să ne gândim puțin, Puric de la prima întâlnire cu securistul și-a pârât colegii că învață slab sau chiulesc. Ăsta e modelul lui de tânăr? Mulțumim, nu ne trebuie! Nu vrem ca ai noștri copii să fie ca Puric la 17 ani!
Pe 15 martie 1976,  un raport întocmit de Securitate descrie cum s-a realizat recrutarea lui Puric:
„Pentru realizarea supravegherii informative în rândul elevilor din anul II la Liceul de arte plastice N.Tonitza au fost luaţi în studiu mai mulţi elevi pentru care şi numirul Puric Dan. Recrutarea va fi efectuată într-un birou la Şcoala de muzică şi arte plastice nr.3 care asigură condiţii de conspirativitate. Întâlnirea şi locul recrutării vor fi stabilite telefonic, înţelegându-ne în acest sens la contactarea anterioară. În procesul recrutării se vor purta discuţii legate de procesul de învăţământ, munca patriotică, pregătirea elevilor pentru apărarea patriei. În funcţie de aspectele pe care le va sesiza candidatul, vom orienta discuţiile spre modul de prevenire a unor infracţiuni, rolul organelor de securitate în acest sens, sprijinul pe care îl acordă oamenii cinstiţi acestor organe. Dacă se va situa pe o poziţie favorabilă îi vom propune colaborarea cu organele noastre şi va fi instruit asupra problemelor ce trebuie să le aibă în intenţie. În cazul în care candidatul nu se pretează la recrutare ne vom retrage sub pretextul că am vrut să ne cunoaştem o serie de aspecte legate de procesul de învăţământ. Faţă de cele de mai sus, propunem a se aproba recrutarea în calitate dec colaborator a numitului Puric Dan”.
„Conform aprobării conducerii serviciului, numitul Puric Dan a fost contactat în vederea recrutării în calitate de colaborator al organelor noastre.  Discuţiile purtate în procesul recrutării au urmărit planul stabilit în raportul cu propuneri de recrutare, cel contactat a avut o atitudine favorabilă scopului urmărit. Convingându-ne că este pretabil la recrutare, i s-a făcut propunerea de a sprijini organele de securitate, lucru cu care a fost deplin de acord. În această situaţie i s-a luat angajament scris şi notă de relaţii trecându-se apoi la instruirea lui cu sarcini privind supravegherea informativă, precum şi modul de comportare în viitor, atât în societate, cât şi în familie… De comun acord s-a stabilit numele conspirativ „Cristian”. Faţă de cele mai sus, propunem a se aproba înregistrarea numitului Puric Dan în calitate de colaborator al organelor de Securitate.”
Printr-o notă din 20 martie 1976, Puric primea şi o parolă cu care era contactat de ofițerii de Securitate: „Prietenul tău Cristian îţi transmite salutări şi te roagă să-l ajuţi cu problema unor schiţe”.
„În cursul anului 1977 a cules informaţii referitoare la starea de spirit din rândul elevilor, precum şi despre anumiţi elevi care întreţin relaţii cu cetăţenii străini ori vizitează bibliotecile ambasadelor străine concretizate în două note informative”.
Deoarece în dosarul său cercetătorii CNSAS Nu au putut identifica notele date de Puric, acesta a primit adeverință de necolaborare cu Securitatea ca poliție politică.

DUPĂ DOUĂ DIVORȚURI ARE O IUBITĂ MAI MICĂ CU 30 DE ANI

Alexandra Neacșu, noua cucerire a pravoslavnicului Dan Puric

Marele propovăduitor al valorilor ortodoxe și al familiei, Dan Puric, a trecut până în prezent prin două divorțuri fiind căsătorit inițițal, timp de 12 ani, cu actrița Carmen Ungureanu, care i-a dăruit un băiat, Octavian și care a intentat imediat acțiunea de divorț după ce și-a prins soțul în pat cu Ileana Olteanu, o actriță mai mică decât Puric cu 15 ani.
Pus în fața faptului împlinit controversatul actor a fost nevoit să își facă bagajele și să se mute la noua cucerire.
Însă povestea de dragoste dintre Ileana Olteanu și Dan Puric s-a terminat exact așa cum a început.
După ce au reușit să adopte doi copii Puric s-a amorezat din nou, tot de o actriță din trupa sa, Alexandra Neacșu, de data aceasta mai tânără cu 30 de ani, căreia i-a devenit editor și alături de care s-a mutat într-o vilă din centrul Bucureștiului, la doi pași de Patriarhie.
Despre noua cucerire a lui Dan Puric marele actor Florin Zamfirescu spunea:
„O cunosc pe Alexandra încă de când era în liceu. A studiat la Facultatea de Teatru şi îi ştiu momentele ciudate prin care a trecut. E decorporalizată. Sortită chinuirii. Simt că nu va fi un om fericit.“
Iată deci cine este motivul pentru care astăzi Ileana Olteanu își crește singură cei doi copii înfiați.

ÎNCASĂRI LUNARE DE APROAPE 7 000 DE EURO

Anul trecut actorul a câștigat 81 794 de euro, potrivit datelor raportate la Finanţe. Compania lui Dan Puric a înregistrat în 2018 o cifră de afaceri de 142 895 de euro, în creştere faţă de anul precedent.
Cum cheltuielile unei firme cu doar un singur angajat au fost foarte mici, aproape jumătate din cifra de afaceri a companiei lui Puric reprezintă profit. Asta ar însemna, în urma unui banal calcul, că Dan Puric ar fi avut un salariu lunar de 6.800 de euro, cu mult peste cel al directorului de la Romgaz.

Părintele Calistrat de la Vlădiceni înșelat de un fals procuror

Popularitatea Părintelui Calistrat de la Mănăstirea Vlădiceni, căutat pentru sfaturi duhovnicești de oameni din toată țara și urmărit pe rețelele de socializare de peste 500 000 de cititori, nu l-a scutit de necazuri.
Recent contul de Facebook al Părintelui a fost falsificat și, ca și cum astanu a fost de ajuns, un flas procuror a reușit să-l înșele pe marele duhhovnic cu o sumă importantă de bani.

Faptele s-au petrecut în perioada 7 – 16.11.2018, cînd Manciu Florin Maricel, un tânăr din Oradea, pe atunci în vîrstă de 21 de ani, a reușit să-l păcălească pe Părintele Calistrat, solicitîndu-i telefonic diverse sume de bani în vederea prinderii în flagrant a unor persoane care i-au falsificat contul de Facebook.
Pentru a fi mai credibil Florin Manciu a folosit o calitate mincinoasă, recomandîndu-se ca procuror în municipiul Bacău. Convins că are de-a face cu un om care chiar vrea să îl ajute, Părintele Calistrat i-a trimis tînărului suma totală de 7 500 lei în 5 tranșe (o primă tranșă în data de 7.11.2018, alte două în data de 9.11.2018, o a patra la data de 13.11.2018 și o ultimă sumă la data de 16.11.2018).
Cînd și-a dat seama că a fost înșelat Părintele Calistrat Chifan a făcut imediat plîngere la poliție, Manciu Florin Maricel fiind arestat pentru 30 de zile și ținut sub control judiciar pentru încă 60 de zile.

Monahul Valerian de la Neamț

Părintele Valerian Rachieru (1922-1989)

În seara zilei de 31 mai a anului 1989 plecă la Domnul din Mănăstirea Neamț, monahul Valerian Rachieru.
Născut la 22 ianuarie 1922, în Răucești-Neamț, avva Valerian primise din Sfântul Botez numele de Vasile.
În anul 1947 și-a îndreptat pașii către Mănăstirea Neamț, unde, după un timp de noviciat, la 20 aprilie 1949, a fost tuns în monahism în cadrul unui ceremonial emoționant pe deoparte că, în afară de soborul mănăstirii, era prezent și corpul profesoral – majoritatea arhierei – de la Seminarul monahal din mănăstire, vorbind la acel moment arhiereul profesor Atanasie Dincă și profesorul universitar doctor Ioan G. Coman de la Institutul Teologic din București, iar pe de altă parte că au mai fost tunși încă alți trei frați: Petroniu Bulbucanu, Mihail Gavriluță și Dosoftei Mihalcea.
În astfel de ocazii cei tunși în monahism la același ceremonial obișnuiesc a se considera și a-și spune între ei că sunt „frați de călugărie”.
Fratele Vasile Rachieru a primit astfel numele de Valerian monahul. În timpul în care s-a nevoit în Mănăstirea Neamț, până la clipa cea din urmă a vieții, monahul Valerian s-a dovedit un Părinte ascultător și muncitor, trecând prin toate ascultările mănăstirești – la vie, la pădure, la pază, la vite, la paraclisierie ori la supravegherea colecției de obiecte bisericești – făcându-se iubit de toți viețuitorii mănăstirii.
O suferință pe care a suportat-o cu tot optimismul creștinesc l-a doborât nu înainte însă ca, în deplinătatea facultăților mintale, să se mărturisească și să se împărtășească.
În dimineața zilei de 31 mai, a spus părintelui cu care ședea în casă că a avut o vedenie foarte frumoasă. Întrebat cum a fost ca s-o istorisească, a spus „nu am voie să o spun!“.
La puțin timp limba i s-a legat și ne mai vorbind a plecat, cu dulceața acelei frumoase vedenii, în taina vieții fără de sfârșit.
Clopotele Mănăstirii Neamț au vestit în unduirea lor melodioasă trecerea sa din viață, în mai multe soroace iar în ziua de 3 iunie, după Sfânta Liturghie, s-a oficiat prohodul pentru înmormântarea monahilor, de un sobor de preoți și diaconi în frunte cu P. C. Părinte protos. Nifon Corduneanu.
Apoi arhidiaconul I. Ivan a semnalat meritele Părintelui Valerian și modul cum, prin educație creștinească și monahală, a privit suferința și moartea nu ca înfricoșătoare, ci ca pe o „odihnă” înaintea Învierii celei de obște.
Unul din cei trei frați de călugărie s-a silit, cu adevărată dragoste frățească, să împlinească toate câte se cer în astfel de împrejurări, până în cele mai mici amănunte.
Părintele Valerian se va fi bucurat, cu duhul, de toată dragostea cu care a fost înconjurat de întreg soborul Mănăstirii Neamț, de doi dintre frații săi de călugărie, de o parte din rudeniile după trup care au fost de față.
Toți s-au rugat pentru iertarea păcatelor lui.
Prin trecerea din viață a monahului Valerian, Mănăstirea Neamț se lipsește de încă un viețuitor ostenitor în ale vieții monahale, care se adaugă la pleiada înaintașilor de secole, care se odihnesc în locul liniștii cimitirului mănăstirii.

EXCLUSIV: IPS Irineu Mihălcescu – „Da, am fost francmason! Am compus eu însumi jurământul ce urma să-l depună fiecare membru.“

Mitropolitul Irineu Mihălcescu (1874 – 1948) este considerat astăzi unul din cei mai de seamă ierarhi pe care i-a avut Biserica Ortodoxă Română. Asta nu l-a împiedicat ca, încă din timpul vieții, să se afle în centrul a numeroase controverse, începînd cu acuzațiile de apartenență la masonerie și terminînd cu retragerea sa din scaunul de mitropolit și apoi cele ale morții sale, insinuându-se că ar fi fost otrăvit pentru a-i lăsa locul viitorului Patriarh, Justinian Marina. 
„Glasul Monahilor“ publică astăzi în exclusivitate unicul interviu acordat de I.P.S. Irineu Mihălcescu în care acesta recunoaște și explică apartenența sa la masonerie. Interviul face parte din arhiva jurnalistului T. Petrescu, pe atunci redactor la ziarul „Sfarmă Piatră“.

În dorința de a clarifica o problemă stufoasă și de a desface adevărul de minciună, „Sfarmă Piatră“ a pornit o violentă dar documentată campanie de lămurire a poziției masoneriei față de mișcarea naționalist-creștină. Datele și documentele publicate cu această ocazie au fost revelatoare și niciodată dezmințite.
Am vrut să prindem între proiectoare de foc ființa de întuneric a francmasoneriei și am reușit. Toată lumea a putut să constate astfel că este absolut ireconciabllă calitatea de membru al Lojii și aceea de naționalist.
Și s-a mai putut constata încă ceva: că mulți așa-ziși naționaliști sunt masoni!
Astăzi facem un pas mai departe și trecem la altă etapă a operei noastre de clarificare: investigația între naționaliști.
Vom da așadar cuvântul fruntașilor de dreapta să se apere – unii – și toți, în general, să-și fixeze atitudinea față de hrubele crimei unde oficiază marele Arhitect al universului.
Astăzi ne vorbește P.S. Părinte Mihălcescu, decan al Facultății de Teologie din București. Îi mulțumim.

– Ați fost și suneți francmason? Sau ați fost și nu mai sunteți? Sau nici n-ați fost și nici nu sunteți?
– Iată, îmi puneți o întrebare, care s-a mai pus, la care s-a dat răspuns de alții în locul și în numele meu și la care vă răspund bucuros și fără ezitare: Da. Am fost francmason, dar nu mai sunt.
Și pentru ca să înțeleagă și cei care pun și repetă această întrebare și-și răspund singuri cum le convine, cu toate că știu precis care este adevărul, voi dezvălni ziarului „Sfarmă-Piatră“ – care ține sincer și cinstit să știe și să spună cititorilor lui adevărul adevărat în această chestiune – când și cât timp am fost francmason, ce am căutat la francmasoni, ce am văzut la ei și pentru ce am plecat de la ei?
Ca să dau răspunsul cuvenit la toate aceste întrebări, caut s-o iau mai de departe, să mă cobor cu câteva decenii în urmă pe scara vremii și să fac începutul din primăvara vieții mele.
Pe când eram elev al ultimelor clase ale Seminarului Central din București – sunt de atunci 43 de ani scurși în veșnicie – un venerat profesor, o distinsă față bisericească, un adevărat savant între colegii săi, un dascăl care ne vorbea nouă, elevilor, ca un adevărat părinte duhovnicesc, împărtășindu-ne învățături și sfaturi pline de înțelepciune, ne-a vorbit odată și despre francmasonerie, pe care o cunoștea din citite și auzite.
Nu ne-a descoperit nimic de seamă despre această misterioasă cârdășie, despre care nu știa nici el multe, dar ne-a spus ceva care ne-a umplut de groază: „Cine intră acolo nu mai iese“.
Au trecut ani de facultate în București și în Berlin fără să mă mai fi gândit sau aflat ceva despre francmasonerie.
Abia în 1902, în Leipzig, m-am pomenit cu o broșură despre francmasonerie trimisă de un mare industriaș din Berlin pe care-l cunoscusem printr-un coleg de-al meu.
N-am înțeles mare lucru din broșură pentru că nu cuprindea decât generalități și m-am grăbit, cuprins de un fior rece, s-o înapoiez răspunzând la invitația de a mă înscrie într-o lojă că „voi face asta în țara mea.“
Fiind profesor la Facultatea de Teologic din București, după mulți ani de funcționare, un student a susținut o lucrare de seminar despre francmasorie în care a dezvăluit o mulțime de secrete masonice pe care le deținea de la un bătrân mason la care stătea în gazdă.
Erau toate lucruri noi și necunoscute mie, lucruri care mi-au trezit curiozitatea, pe care însă nu mi a-am putut-o satisface decât după războiul mondial.
După retragerea trupelor germane din București un vecin mi-a dat o broșură nemțească pe care o găsise în camera în care locuise un ofițer german.
Era statul lojei francmasone liber-cugetătoare din Berlin „Răsăritul“ (Der aufgehenden Sonne).
Am găsit acolo o sumedenie de informații despre masonerie. Am consultat atunci și câteva enciclopedii și mi-am procurat, în anii următori, mai multe cărți masonice și cea mai mare parte din „Bibliotheque catholique antimassonique”.
Având la dispoziție acest bogat material am publicat în revista Sfântului Sinod „Biserica Ortodoxă Română“, numerele din august, septembrie și Noembrie 1923, un lung și documentat studiu istorico-critic despre masonerie.
În acel studiu declaram că nu știu absolut nimic despre francmasoneria din România, ce fel este, cum e organizată și ce lucrează?
Urmarea acestei declarații a fost că, după câtva timp, m-am pomenit la mine acasă cu doi vechi prieteni, cu care făcusem parte, pe când eram student în București, din „Liga“ condusă de Ioan Calomeri și, după moartea lui, de preotul pictor V. Damian.
Aceștia mi-au spus, că ei sunt francmasoni, că francmasoneria nu este așa cum am prezentat-o eu în studiul meu și m-au invitat să intru în loja ai cărei membri erau.
Am fost împreună cu ei într-o modestă căsuță din strada Sfântul Constantin și am făcut cunoștință cu un domn, inginer topograf și profesor, care m-a lămurit că este vorba de reînființarea unei loji care s-a numit, pare-mi-se, «Steaua României”, o lojă care va fi pur națională și creștină.
Am cerut să mi se dea mai întâi informații precise despre masonerie și mi s-au pus la dispoziție mai multe statute masonice românești, franțuzești și italienești. Le-am studiat pe îndelete și mărturisesc cinstit și în frică de Dumnezeu, că n-am găsit nimic subversiv în ele. Poate că erau anume alese sau întocmite special pentru propagandă. Am avut de la început o mică bănuială în acest sens și am ajuns la convingerea că așa trebuie să fi fost numai mai târziu, după ce m-am retras din masonerie.
Această bănuială și dorința de a cunoaște tainele masoneriei m-au determinat să intru în loja mai sus pomenită.
Am compus eu însumi, împreună cu inginerul, jurământul ce urma să-l depună fiecare membru. Regret că nu mai am textul, care cuprindea numai idei pe care le ar fi semnat orice bun român și adevărat creștin ortodox. Citez numai câteva: credință dinastiei, susținerea și apărarea Bisericii române ortodoxe și a idealului național, evitarea prieteniei și a orice fel de legătură cu conaționalii noștrii, care au sau au avut vreo legătură cu dușmanii neamului românesc, etc.
Jurământul se depunea pe cruce și pe evanghelie, în fața mea, ca preot, purtând epitrahilul.
La început erau membri, pe lângă cei doi prieteni ai mei, numai alți câțiva și cu timpul s-au mai înmulțit, dar nu cred să fi trecut de 20. Cei mai multi erau modești funcționari, câțiva ofițeri superiori în retragere, arhitecți, gazetari, etc.
În afară de inginerul-profesor niciunul din noi nu fusese mason și nu știam despre masonerie decât din citite sau auzite.
Am semnat totuși de la început că avem fiecare gradul 33.
Pentru a ne iniția în tainele masoneriei și îndeosebi pentru a ne face o idee despre ritualul care se săvârșește în loji, ne adunam odată pe săptămână la inginer, care era venerabilul lojei, mai întâi în strada Sfântul Constantin și după aceea într-una din străzile perpendiculare pe calea Griviței, al cărei nume nu-l știu.
Inginerul, om cult, vechi francmason cu grad înalt (nu știu care anume) și excelent causeur, ne descria cum sunt templele masonice, pentru că noi ne adunam în salonul inginerului și nu ne puteam da seama cum era templu. Ne vorbea despre probele la care sunt supuși cei ce intră în lojile masonice, la care noi n-am fost supuși, pentru că n-avem templu și deci nu le cunoaștem. Ne făcea cunoscut cum se salută și cum se recunosc între ei masonii și că există un cuvânt secret, care se dă de undeva pentru toata lumea și se schimbă din șase în șase, dar care mie nu mi s-a spus niciodată. Se discutau adesea și chestiuni politice și sociale, fără ca loja să facă vreo politică, ci fiecare era liber sa aibă ideile și atitudinea politică ce-o voia.
E locul să spun că n-a fost printre noi niciun comunist sau extremist de stânga, ci toti erau înflăcărați naționaliști și buni creștini ortodocși.
Dorința tuturor era să vedem un templu și să asistăm la ritualul masonic, despre care numai se vorbea.
S-a realizat și aceasta prin alipirea lojei noastre la „Marele Orient”, al cărui sediu și templu era în strada Știrbei Vodă, unde a fost apoi Liga Apărării Național-Creștine.
N-am fost deloc încântat de vederea templului, de săvârșirea ritualului și de trecerea probelor la care erau supuși noii membri, noi însă nu, pentru că eram considerați, vezi Doamne, ca masoni vechi, dar nu știu de ce grad, pentru că de gradul 33, cum ne intitulaserăm noi de la început, nici vorbă n-a fost, cum am aflat după ani de zile de la plecarea dintre ei.
Aici, la sediul Marelui Orient, am luat parte la câteva ședințe comune cu alte loji și chiar la un congres al lojilor din toată țara, care țineau de Marele Orient.
O singură lojă mai era națională și constând numai din români neaoși. Aceasta era condusă de răposatul Romulus Voinescu, șeful Siguranței generale. Toate celelalte erau curat evreiești, deși în fruntea celor mai multe din ele stătea, de formă numai și ca decor, câte un român.
Obiectul ședințelor îl forma mai totdeauna primiri de noi membri și conferințe în subiecte mediocre. De o singură conferință îmi aduc aminte cu drag. A fost a unui distins avocat dintr-un oraș de provincie, despre Basarabia. Minunat de frumos, ca un șovin român și eminent creștin ortodox, vorbea în ședințele comune ale lojilor, în auzul și împotriva numeroșilor fii ai lui Israel, un tânăr ziarist, fecior de preot.
Loja noastră și a lui Romulus Voinescu era ca un spin în ochii celorlalte loji. Le-o făceam și noi lor, pentru că nu votam niciodată propunerile de noi membri de altă naționalitate, dar și ei ne-o făceau nouă, pentru că n-au dat niciodată niciun ajutor celor propuși de noi să fie ajutați.
Neajungând să cunosc niciunul din secretele propriu zise ale masoneriei, de care eram convins că totuși trebuie să existe, plictisit de monotonia ședințelor, de la care începusem să lipsesc sistematic, căutam un motiv ca să mă retrag.
– Credeți că este vreo deosebire între Loja națională și Marele Orient?
– Convingerea mea este – poate să mă înșel, pentru că nu cunosc de visu et de facto francmasoneria decât imens de puțin – că nu există decât prea mici și neînsemnate deosebiri între diferitele formațiuni francmasonice, oricum s-ar numi ele.
Toate sunt liber cugetătoare și cosmopolite. Scot această încheiere din felul cum a fost tratată loja pur națională și adevărat creștin-ortodoxă din care am făcut eu parte.
A fost o tristă iluzie pentru membrii acestei loji – cel puțin cât am fost eu în ea – că sunt francmasoni, căci au fost socotiți ca simpli maeștri, când ei credeau că au gradul 33, nu li s-a descoperit nimic din secretele gradelor superioare, despre care am aflat în urmă că există, și nu li s-a făcut cunoscut cuvântul de ordine, după care se recunosc între ei francmasonii din întreaga lume.
– Care este opinia Prea Sfinției Voastre despre fracmasonerie?
– Francmasoneria este o formidabilă organizație, care – cum am spus mai sus – stă în slujba liberei cugetări și a cosmopolitismului și ca atare ea este principial dușman neîmpăcat al Bisericii și al Statului.
Din rândurile masonilor și din neamul lui Israel, care este elementul preponderant în lojă, au ieșit fomentatorii tuturor marilor revoluții, care au însângerat omenirea.
– Credeți că pot fi membri membrii ai francmasoneriei preoții, magistrații și ofițerii?
– Niciun fiu al Bisericii nu poate fi membru al masoneriei, care este liber cugetătoare. Preoții, magistrații și ofițerii, ca unii ce sunt cerberii naționalismului, nu pot pactiza cu cosmopolitismul masonic.
– Sunteți pentru desființarea masoneriei?
– Italia, Germania, Turcia și Japonia au desființat, după câte știu, masoneria și dacă aceste țări au în prezent o stare de înflorire spirituală și materială chiar superioară multor alte țări, în care masoneria este atotputernică, sunt sigur că aceasta se datorează în bună parte și stârpirii masoneriei. Ce bine ar fi. dacă am imita și noi exemplul acestor țări.
– Ce părere aveți despre lupta pe care a dus-o împotriva masoneriei „Buletinul antimasonic“?
– Excelentă. Păcat că nu mai apare și că acela care era sufletul lui, profesorul dr. N. C. Paulescu nu mai este printre cei vii!

T. Petrescu


Părintele Serapion de la Saharna – Avva Iosif, starețul uitat

Pe la anul 1897 ajunsese ca stareț la Saharna părintele Iosif. Pe atunci în acea mănăstire nu era decât un singur ieromonah și vreo 7 sau 8 călugări și frați.
Deși mănăstire avea pământ arabil peste o sută hectare, totuși agricultură se făcea puțin fiindcă și vitele pentru plug lipseau.
Pe pârâul de lângă mănăstire era o mică moară de apă, ce nu întrecea cu mult râșnița de mână.
Părintele Iosif fusese în tinerețe căsătorit dar, rămânând foarte de timpuriu văduv, a venit la Saharna cu ceva avere și, după ce s-a călugărit, având și multe însușiri alese, a fost ales după puțini ani stareț.
În aceeastă calitate el a căutat în primul rând să perfecționeze moara, cumpărând din banii proprii o locomobilă bună, o pereche de pietre mari noi și sită (burat) pentru făina de grâu.
Apoi a mai cumpărat și câteva perechi de boi pentru lucrul pământului și o treierătoare făcând și multe alte îmbunătățiri atât în gospodăria mănăstirii precum și în ceea ce privește viața duhovnicească a monahilor.
Astfel pe la anul 1911, când a plecat la Domnul starețul Iosif, în mănăstirea Saharna erau 15 ieromonahi, 6 ierodiaconi și peste 60 de călugări și frați, având toți îndeajuns cele necesare pentru trai, precum și pacea sufletească, armonia, cucernicia și râvna pentru darurile duhovnicești.
Iată așadar un călugăr și un stareț care și-a înțeles pe deplin rostul vieții sale în mănăstire: nu adunarea de averi, ci dăruirea averilor aduse de acasă, nu egoism, ci altruism profund creștin, nu exploatare în folosul personal a daniilor multor ctitori adormiți întru Domnul, ci lărgirea și îmbunătățirea acestora spre a lăsa o mai bună moștenire urmașilor în călugărie.
Câtă mulțumire sufletească trebuie să fi avut acest fericit stareț atunci când, în numai 14 ani, ochii săi au putut privi creșterea și mărirea de zece ori mai mult a turmei sale duhovnicești ce i se încredințase pentru păstorire!
Tu Doamne, Mântuitorul nostru Hristoase, îndreptează și acum pașii fiecăruia din noi, nevoitorii de astăzi ai sfintelor mănăstiri, pe urmele fericitului întru pomenire Iosif, care a binemeritat cu adevărat numele de staref al mănăstirii Saharna.

Cuviosul Silvestru Urmă – Sculptorul de la Mănăstirea Neamț

Cuviosul monah Silvestru Urmă (1889 – 1966) era unul din Părinții pe care cu greu poate îi puteai uita. Toți cei care au fost în trecere pe la Sfânta mănăstire Neamț, toți cei ce l-au văzut și l-au admirat, știau asta.
Din zorii zilei și până la apusul soarelui, cuviosul Silvestru Urmă migălea cu o răbdare de mucenic, la măsuța simplă de sub șopronul de la intrare în mănăstire, crispând cu dălți de diferite mărimi lemnul moale pentru a scoate la lumină chipuri de mucenici și sfinți.
Veșnic aplecat asupra lucrului său, nu-i cunoștea și nu-i privea pe cei ce-l cercetau cu neîncredere, mulțumindu-se doar să le răspundă la diferite întrebări, având însă grijă ca dalta să nu înainteze decât pe urmele creionului cu care desenase chipul sfântului.
L-am întrebat odată unde a învățat meșteșugul acesta atât de rar și în același timp, atât de greu și mi-a răspuns cu multă bucurie că n-a fost la nicio școală, dar că l-a deprins mai mult, de la un alt călugăr, mai iscusit, și apoi sa ostenit singur, izbutind ca, de unde odinioară lucrul mâinilor lui să nu aibă nicio valoare, acum să-i fie chiar un mijloc de existență.
Și mi-a mai mărturisit cuviosul Silvestru, multe dureri și mi-a împărtășit multe suferințe.
Printre altele mi-a destăinuit însă ceva care m-a surprins: în tinerețea sa călugărilor nu li se dădea pentru hrană și pentru tot ce privește partea materială decât infima sumă de patru lei pe zi. Cu atât contribuia Statul la întreținerea călugărilor din mănăstiri, de ale căror averi a beneficiat prin totala secularizare.
Iconițele cu chipuri de sfinți și sfinte, cruciulițele cu Iisus și Maica Domnului, executate cu un deosebit simț artistic, erau oferite vizitatorilor, care, zicea Părintele Silvestru, dacă nu-l purtau pe Dumnezeu în inimă și în suflet, cel puțin să le împodobească pereții casei, inundați de pozele artistelor și artiștilor mondiali și de nudurile cu renume de capodopere – întinate de păcate trupești, ca și ființa creatorului lor.
Și se grăbeau cu toți să-și procure un chip întreit sfânt, prin înfățișare, prin loc și prin mâna cuviosului Silvestru Urmă.
Pentru cine stătea de vorbă mai mult cu el, talentatul călugăr își exprima mereu o dorință: aceea de a putea merge undeva să se poată desăvârși în această artă pe care mai mult o simțea.
Nu se gândea la vreo școală din vreun oraș mare, ci tot în locuri departe de lume, dar aproape de Dumnezeu, la Ierusalim sau la Sfântul Munte, întrucât acolo știa că sunt meșteri mai buni decât el și ceva tainic îi șoptea că numai acolo ar găsi desăvârșirea.
Dar de cine să fie înțeles, de cine să fie ajutat și ascultat ?
Cuvioase Silvestru, chemarea sufletului tău către alte locuri mai sfinte, era chemarea mucenicilor și sfinților pe care îi scoteai la lumină nu din știința secolului, ci din știința sufletului tău sfânt.
Ai plecat însă la Domnul fără să-ți împlinești această mare dorință și astăzi puțini mai sunt cei ce mai știu cine ai fost și ce lucrări minunate ai pus în slujba Domnului.

© 2020 GLASUL MONAHILOR

Theme by Anders NorenUp ↑