Părintele Valerian Rachieru (1922-1989)

În seara zilei de 31 mai a anului 1989 plecă la Domnul din Mănăstirea Neamț, monahul Valerian Rachieru.
Născut la 22 ianuarie 1922, în Răucești-Neamț, avva Valerian primise din Sfântul Botez numele de Vasile.
În anul 1947 și-a îndreptat pașii către Mănăstirea Neamț, unde, după un timp de noviciat, la 20 aprilie 1949, a fost tuns în monahism în cadrul unui ceremonial emoționant pe deoparte că, în afară de soborul mănăstirii, era prezent și corpul profesoral – majoritatea arhierei – de la Seminarul monahal din mănăstire, vorbind la acel moment arhiereul profesor Atanasie Dincă și profesorul universitar doctor Ioan G. Coman de la Institutul Teologic din București, iar pe de altă parte că au mai fost tunși încă alți trei frați: Petroniu Bulbucanu, Mihail Gavriluță și Dosoftei Mihalcea.
În astfel de ocazii cei tunși în monahism la același ceremonial obișnuiesc a se considera și a-și spune între ei că sunt „frați de călugărie”.
Fratele Vasile Rachieru a primit astfel numele de Valerian monahul. În timpul în care s-a nevoit în Mănăstirea Neamț, până la clipa cea din urmă a vieții, monahul Valerian s-a dovedit un Părinte ascultător și muncitor, trecând prin toate ascultările mănăstirești – la vie, la pădure, la pază, la vite, la paraclisierie ori la supravegherea colecției de obiecte bisericești – făcându-se iubit de toți viețuitorii mănăstirii.
O suferință pe care a suportat-o cu tot optimismul creștinesc l-a doborât nu înainte însă ca, în deplinătatea facultăților mintale, să se mărturisească și să se împărtășească.
În dimineața zilei de 31 mai, a spus părintelui cu care ședea în casă că a avut o vedenie foarte frumoasă. Întrebat cum a fost ca s-o istorisească, a spus „nu am voie să o spun!“.
La puțin timp limba i s-a legat și ne mai vorbind a plecat, cu dulceața acelei frumoase vedenii, în taina vieții fără de sfârșit.
Clopotele Mănăstirii Neamț au vestit în unduirea lor melodioasă trecerea sa din viață, în mai multe soroace iar în ziua de 3 iunie, după Sfânta Liturghie, s-a oficiat prohodul pentru înmormântarea monahilor, de un sobor de preoți și diaconi în frunte cu P. C. Părinte protos. Nifon Corduneanu.
Apoi arhidiaconul I. Ivan a semnalat meritele Părintelui Valerian și modul cum, prin educație creștinească și monahală, a privit suferința și moartea nu ca înfricoșătoare, ci ca pe o „odihnă” înaintea Învierii celei de obște.
Unul din cei trei frați de călugărie s-a silit, cu adevărată dragoste frățească, să împlinească toate câte se cer în astfel de împrejurări, până în cele mai mici amănunte.
Părintele Valerian se va fi bucurat, cu duhul, de toată dragostea cu care a fost înconjurat de întreg soborul Mănăstirii Neamț, de doi dintre frații săi de călugărie, de o parte din rudeniile după trup care au fost de față.
Toți s-au rugat pentru iertarea păcatelor lui.
Prin trecerea din viață a monahului Valerian, Mănăstirea Neamț se lipsește de încă un viețuitor ostenitor în ale vieții monahale, care se adaugă la pleiada înaintașilor de secole, care se odihnesc în locul liniștii cimitirului mănăstirii.