GLASUL MONAHILOR

Revistă de actualitate ortodoxă

Tag: monah

Monahul Valerian de la Neamț

Părintele Valerian Rachieru (1922-1989)

În seara zilei de 31 mai a anului 1989 plecă la Domnul din Mănăstirea Neamț, monahul Valerian Rachieru.
Născut la 22 ianuarie 1922, în Răucești-Neamț, avva Valerian primise din Sfântul Botez numele de Vasile.
În anul 1947 și-a îndreptat pașii către Mănăstirea Neamț, unde, după un timp de noviciat, la 20 aprilie 1949, a fost tuns în monahism în cadrul unui ceremonial emoționant pe deoparte că, în afară de soborul mănăstirii, era prezent și corpul profesoral – majoritatea arhierei – de la Seminarul monahal din mănăstire, vorbind la acel moment arhiereul profesor Atanasie Dincă și profesorul universitar doctor Ioan G. Coman de la Institutul Teologic din București, iar pe de altă parte că au mai fost tunși încă alți trei frați: Petroniu Bulbucanu, Mihail Gavriluță și Dosoftei Mihalcea.
În astfel de ocazii cei tunși în monahism la același ceremonial obișnuiesc a se considera și a-și spune între ei că sunt „frați de călugărie”.
Fratele Vasile Rachieru a primit astfel numele de Valerian monahul. În timpul în care s-a nevoit în Mănăstirea Neamț, până la clipa cea din urmă a vieții, monahul Valerian s-a dovedit un Părinte ascultător și muncitor, trecând prin toate ascultările mănăstirești – la vie, la pădure, la pază, la vite, la paraclisierie ori la supravegherea colecției de obiecte bisericești – făcându-se iubit de toți viețuitorii mănăstirii.
O suferință pe care a suportat-o cu tot optimismul creștinesc l-a doborât nu înainte însă ca, în deplinătatea facultăților mintale, să se mărturisească și să se împărtășească.
În dimineața zilei de 31 mai, a spus părintelui cu care ședea în casă că a avut o vedenie foarte frumoasă. Întrebat cum a fost ca s-o istorisească, a spus „nu am voie să o spun!“.
La puțin timp limba i s-a legat și ne mai vorbind a plecat, cu dulceața acelei frumoase vedenii, în taina vieții fără de sfârșit.
Clopotele Mănăstirii Neamț au vestit în unduirea lor melodioasă trecerea sa din viață, în mai multe soroace iar în ziua de 3 iunie, după Sfânta Liturghie, s-a oficiat prohodul pentru înmormântarea monahilor, de un sobor de preoți și diaconi în frunte cu P. C. Părinte protos. Nifon Corduneanu.
Apoi arhidiaconul I. Ivan a semnalat meritele Părintelui Valerian și modul cum, prin educație creștinească și monahală, a privit suferința și moartea nu ca înfricoșătoare, ci ca pe o „odihnă” înaintea Învierii celei de obște.
Unul din cei trei frați de călugărie s-a silit, cu adevărată dragoste frățească, să împlinească toate câte se cer în astfel de împrejurări, până în cele mai mici amănunte.
Părintele Valerian se va fi bucurat, cu duhul, de toată dragostea cu care a fost înconjurat de întreg soborul Mănăstirii Neamț, de doi dintre frații săi de călugărie, de o parte din rudeniile după trup care au fost de față.
Toți s-au rugat pentru iertarea păcatelor lui.
Prin trecerea din viață a monahului Valerian, Mănăstirea Neamț se lipsește de încă un viețuitor ostenitor în ale vieții monahale, care se adaugă la pleiada înaintașilor de secole, care se odihnesc în locul liniștii cimitirului mănăstirii.

Cuviosul Silvestru Urmă – Sculptorul de la Mănăstirea Neamț

Cuviosul monah Silvestru Urmă (1889 – 1966) era unul din Părinții pe care cu greu poate îi puteai uita. Toți cei care au fost în trecere pe la Sfânta mănăstire Neamț, toți cei ce l-au văzut și l-au admirat, știau asta.
Din zorii zilei și până la apusul soarelui, cuviosul Silvestru Urmă migălea cu o răbdare de mucenic, la măsuța simplă de sub șopronul de la intrare în mănăstire, crispând cu dălți de diferite mărimi lemnul moale pentru a scoate la lumină chipuri de mucenici și sfinți.
Veșnic aplecat asupra lucrului său, nu-i cunoștea și nu-i privea pe cei ce-l cercetau cu neîncredere, mulțumindu-se doar să le răspundă la diferite întrebări, având însă grijă ca dalta să nu înainteze decât pe urmele creionului cu care desenase chipul sfântului.
L-am întrebat odată unde a învățat meșteșugul acesta atât de rar și în același timp, atât de greu și mi-a răspuns cu multă bucurie că n-a fost la nicio școală, dar că l-a deprins mai mult, de la un alt călugăr, mai iscusit, și apoi sa ostenit singur, izbutind ca, de unde odinioară lucrul mâinilor lui să nu aibă nicio valoare, acum să-i fie chiar un mijloc de existență.
Și mi-a mai mărturisit cuviosul Silvestru, multe dureri și mi-a împărtășit multe suferințe.
Printre altele mi-a destăinuit însă ceva care m-a surprins: în tinerețea sa călugărilor nu li se dădea pentru hrană și pentru tot ce privește partea materială decât infima sumă de patru lei pe zi. Cu atât contribuia Statul la întreținerea călugărilor din mănăstiri, de ale căror averi a beneficiat prin totala secularizare.
Iconițele cu chipuri de sfinți și sfinte, cruciulițele cu Iisus și Maica Domnului, executate cu un deosebit simț artistic, erau oferite vizitatorilor, care, zicea Părintele Silvestru, dacă nu-l purtau pe Dumnezeu în inimă și în suflet, cel puțin să le împodobească pereții casei, inundați de pozele artistelor și artiștilor mondiali și de nudurile cu renume de capodopere – întinate de păcate trupești, ca și ființa creatorului lor.
Și se grăbeau cu toți să-și procure un chip întreit sfânt, prin înfățișare, prin loc și prin mâna cuviosului Silvestru Urmă.
Pentru cine stătea de vorbă mai mult cu el, talentatul călugăr își exprima mereu o dorință: aceea de a putea merge undeva să se poată desăvârși în această artă pe care mai mult o simțea.
Nu se gândea la vreo școală din vreun oraș mare, ci tot în locuri departe de lume, dar aproape de Dumnezeu, la Ierusalim sau la Sfântul Munte, întrucât acolo știa că sunt meșteri mai buni decât el și ceva tainic îi șoptea că numai acolo ar găsi desăvârșirea.
Dar de cine să fie înțeles, de cine să fie ajutat și ascultat ?
Cuvioase Silvestru, chemarea sufletului tău către alte locuri mai sfinte, era chemarea mucenicilor și sfinților pe care îi scoteai la lumină nu din știința secolului, ci din știința sufletului tău sfânt.
Ai plecat însă la Domnul fără să-ți împlinești această mare dorință și astăzi puțini mai sunt cei ce mai știu cine ai fost și ce lucrări minunate ai pus în slujba Domnului.

© 2020 GLASUL MONAHILOR

Theme by Anders NorenUp ↑