Cuviosul monah Silvestru Urmă (1889 – 1966) era unul din Părinții pe care cu greu poate îi puteai uita. Toți cei care au fost în trecere pe la Sfânta mănăstire Neamț, toți cei ce l-au văzut și l-au admirat, știau asta.
Din zorii zilei și până la apusul soarelui, cuviosul Silvestru Urmă migălea cu o răbdare de mucenic, la măsuța simplă de sub șopronul de la intrare în mănăstire, crispând cu dălți de diferite mărimi lemnul moale pentru a scoate la lumină chipuri de mucenici și sfinți.
Veșnic aplecat asupra lucrului său, nu-i cunoștea și nu-i privea pe cei ce-l cercetau cu neîncredere, mulțumindu-se doar să le răspundă la diferite întrebări, având însă grijă ca dalta să nu înainteze decât pe urmele creionului cu care desenase chipul sfântului.
L-am întrebat odată unde a învățat meșteșugul acesta atât de rar și în același timp, atât de greu și mi-a răspuns cu multă bucurie că n-a fost la nicio școală, dar că l-a deprins mai mult, de la un alt călugăr, mai iscusit, și apoi sa ostenit singur, izbutind ca, de unde odinioară lucrul mâinilor lui să nu aibă nicio valoare, acum să-i fie chiar un mijloc de existență.
Și mi-a mai mărturisit cuviosul Silvestru, multe dureri și mi-a împărtășit multe suferințe.
Printre altele mi-a destăinuit însă ceva care m-a surprins: în tinerețea sa călugărilor nu li se dădea pentru hrană și pentru tot ce privește partea materială decât infima sumă de patru lei pe zi. Cu atât contribuia Statul la întreținerea călugărilor din mănăstiri, de ale căror averi a beneficiat prin totala secularizare.
Iconițele cu chipuri de sfinți și sfinte, cruciulițele cu Iisus și Maica Domnului, executate cu un deosebit simț artistic, erau oferite vizitatorilor, care, zicea Părintele Silvestru, dacă nu-l purtau pe Dumnezeu în inimă și în suflet, cel puțin să le împodobească pereții casei, inundați de pozele artistelor și artiștilor mondiali și de nudurile cu renume de capodopere – întinate de păcate trupești, ca și ființa creatorului lor.
Și se grăbeau cu toți să-și procure un chip întreit sfânt, prin înfățișare, prin loc și prin mâna cuviosului Silvestru Urmă.
Pentru cine stătea de vorbă mai mult cu el, talentatul călugăr își exprima mereu o dorință: aceea de a putea merge undeva să se poată desăvârși în această artă pe care mai mult o simțea.
Nu se gândea la vreo școală din vreun oraș mare, ci tot în locuri departe de lume, dar aproape de Dumnezeu, la Ierusalim sau la Sfântul Munte, întrucât acolo știa că sunt meșteri mai buni decât el și ceva tainic îi șoptea că numai acolo ar găsi desăvârșirea.
Dar de cine să fie înțeles, de cine să fie ajutat și ascultat ?
Cuvioase Silvestru, chemarea sufletului tău către alte locuri mai sfinte, era chemarea mucenicilor și sfinților pe care îi scoteai la lumină nu din știința secolului, ci din știința sufletului tău sfânt.
Ai plecat însă la Domnul fără să-ți împlinești această mare dorință și astăzi puțini mai sunt cei ce mai știu cine ai fost și ce lucrări minunate ai pus în slujba Domnului.